Ideea aceasta spune ceva important despre felul în care rușinea ajunge să aibă putere asupra noastră. Ca să funcționeze, are nevoie de un loc sensibil, de ceva ce vrem să ascundem, de o parte din noi pe care încă nu o putem privi fără să ne retragem iubirea.

Poate fi o greșeală din trecut, corpul nostru, vulnerabilitatea, o nevoie pe care am învățat să o considerăm slăbiciune, un eșec sau pur și simplu faptul că nu suntem omul care ni s-a spus că ar trebui să fim.

Cât timp credem că există în noi ceva care, dacă ar fi văzut, ne-ar face mai puțin demni de iubire, acel loc rămâne vulnerabil la judecata celorlalți.

Rușinea merge dincolo de conștiința unei greșeli. O greșeală poate fi recunoscută, un comportament poate fi schimbat, o rană poate fi reparată. Lucrurile devin mult mai grele atunci când omul ajunge să creadă că problema este el însuși. Din acel moment nu mai încearcă doar să îndrepte ceva ce a făcut, ci începe o luptă cu propria persoană.

Când aprobarea celorlalți devine o formă de siguranță

Un om care trăiește cu multă rușine ajunge adesea foarte atent la reacțiile celor din jur. Citește expresiile, tonul, retragerile, aprobarea și dezaprobarea celorlalți înainte să se întrebe ce simte el. Spune da atunci când în interiorul lui există un refuz, rămâne în locuri din care ar vrea să plece, tace când ar avea ceva de spus și își cere scuze chiar și atunci când nu are pentru ce.

În spatele acestui comportament se află deseori frica de excludere. Avem nevoie de apartenență, iar în copilărie ea este legată profund de siguranță. Dacă iubirea vine mai ales atunci când suntem cuminți, învățăm să ne conformăm. Dacă suntem apreciați când performăm, învățăm să performăm. Dacă vulnerabilitatea este ironizată, învățăm să o ascundem. Dacă limitele noastre sunt primite ca o lipsă de iubire, putem ajunge să asociem apropierea cu renunțarea la propriile limite.

Aceste învățări rămân uneori active mult după ce am devenit adulți. De aici vine și puterea pe care o poate avea întrebarea ce o să spună lumea. În spatele ei stă frica de a pierde acceptarea grupului, familiei sau oamenilor importanți pentru noi. Iar când nu știm încă să rămânem lângă noi înșine, riscul de a pierde apartenența poate părea mai greu de suportat decât prețul conformării.

Ce schimbă acceptarea de sine

Acceptarea de sine nu presupune să fim încântați de tot ceea ce suntem sau să justificăm orice facem. Înseamnă să putem rămâne prezenți lângă noi inclusiv atunci când ceea ce vedem este inconfortabil.

Putem recunoaște o greșeală fără să ne transformăm întreaga identitate într-o greșeală. Putem vedea că am rănit pe cineva, putem repara și ne putem asuma responsabilitatea fără să avem nevoie să ne urâm pentru a demonstra că ne pare rău. Putem privi și lucrurile frumoase din noi, și părțile mai greu de acceptat, fără să ne construim identitatea exclusiv din unele sau din celelalte.

În felul acesta, rușinea începe să piardă din putere. Este greu să folosești trecutul unui om împotriva lui atunci când și l-a asumat. Este greu să-l ții captiv într-o imagine perfectă atunci când el nu mai are nevoie să pară perfect. Iar defectele devin mai greu de folosit ca amenințare atunci când omul le poate vedea fără să-și piardă respectul pentru sine.

Oamenii care au făcut pace cu ei înșiși nu devin indiferenți la ceea ce cred ceilalți. Însă nu mai au aceeași nevoie de a corecta fiecare impresie greșită, de a câștiga fiecare dispută sau de a demonstra tuturor că sunt oameni buni. Pot asculta o critică și pot căuta partea de adevăr din ea fără să simtă că întreaga lor valoare este pusă în discuție.

Libertatea are nevoie de discernământ

Acceptarea de sine nu ne face imuni la durere. Respingerea continuă să doară, o judecată nedreaptă ne poate răni, iar părerea oamenilor pe care îi iubim poate avea în continuare greutate. Diferența apare în autoritatea pe care le-o acordăm acestor reacții.

Putem asculta ceea ce spune cineva despre noi și putem verifica sincer dacă există ceva de învățat. Dacă am greșit, putem repara, ne putem cere iertare și putem schimba ceva. Dacă judecata este nedreaptă, nu suntem obligați să o transformăm într-un adevăr despre cine suntem. Aici apare discernământul. Nu toate vocile din jurul nostru au aceeași greutate și nu fiecare dezaprobare trebuie urmată de o corectare a propriei persoane.

Un prag important al maturizării apare atunci când începem să vedem prețul pe care îl plătim pentru anumite forme de acceptare. Există relații în care suntem primiți cât timp rămânem într-un anumit rol, familii în care liniștea depinde de tăcerea unuia dintre membri și grupuri în care apartenența este condiționată de conformare.

La un moment dat apare o întrebare dificilă: cât din mine sunt dispus să abandonez pentru a nu fi respins?

Dacă pentru a păstra o relație trebuie să-mi încalc permanent limitele, dacă pentru a fi considerat bun trebuie să accept lucruri care mă rănesc sau dacă pentru a aparține trebuie să-mi micșorez vocea, sensibilitatea ori puterea, prețul acelei apartenențe devine foarte mare.

Acceptarea de sine și transformarea

Acceptarea de sine are și o dimensiune profundă, aproape spirituală. Există ceva esențial în momentul în care un om încetează să mai fugă de el însuși și începe să se privească întreg. De aici poate începe o transformare mult mai adevărată. Ceea ce respingem cu ură în noi nu dispare neapărat; uneori doar se ascunde. Ceea ce putem privi cu luciditate, compasiune și responsabilitate are o șansă mai mare să se transforme.

Vindecarea nu cere să devenim altcineva înainte de a ne considera demni de iubire. Putem avea grijă de ceea ce avem de schimbat tocmai pentru că viața noastră are valoare. Putem merge la terapie, putem repara relații, putem renunța la comportamente care ne fac rău și putem crește fără să folosim respingerea de sine drept combustibil.

Acceptarea de sine poate aduce chiar mai multă responsabilitate. Când identitatea noastră depinde de imaginea unui om fără greșeală, devine foarte greu să recunoaștem răul pe care l-am făcut. Avem nevoie de justificări, explicații și uneori chiar de rescrierea trecutului pentru a ne proteja imaginea.

Când valoarea personală nu mai depinde de iluzia perfecțiunii, adevărul devine mai ușor de suportat. Putem recunoaște că am greșit fără să ne distrugem pentru greșeala făcută.

Să te poți vedea întreg

Libertatea interioară începe și din capacitatea de a ne privi viața întreagă, nu doar capitolele pe care am vrea să le arătăm celorlalți. Să vedem momentele în care am fost generoși și pe cele în care am fost nedrepți, momentele în care am avut curaj și pe cele în care frica a decis pentru noi. Să ne vedem calitățile fără falsă modestie și părțile dificile fără dezgust.

Suntem mai mult decât cea mai proastă zi a vieții noastre și mai complecși decât imaginea pe care încercăm uneori să o păstrăm în fața celorlalți. Rușinea poate continua să apară. Suntem ființe sociale și ne va păsa de felul în care suntem văzuți. Dar ea nu mai trebuie să decidă singură cine suntem și ce avem voie să facem cu viața noastră. Putem suporta dezaprobarea fără să ne abandonăm imediat. Putem pierde o relație fără să transformăm pierderea într-o dovadă că nu merităm iubire. Putem fi judecați

fără să facem din judecata altcuiva o sentință.

Aici se află, probabil, libertatea despre care vorbește ideea de la care am pornit. Omul care se acceptă nu devine indiferent și nici lipsit de puncte sensibile. Devine mai greu de controlat prin rușine pentru că poate recunoaște o greșeală fără să se distrugă, poate primi iubirea fără să o cumpere prin supunere și poate pierde aprobarea cuiva fără să-și piardă odată cu ea identitatea.

Acceptarea de sine ajunge astfel să semene cu un angajament interior: să rămâi lângă tine și când greșești, și când ești respins, și când încă nu ai devenit omul care ai vrea să fii. Să ai suficient curaj încât să vezi ce are nevoie să fie schimbat și suficientă blândețe încât să vezi și ce are nevoie, în sfârșit, să fie primit.

Rușinea își pierde din putere atunci când nu mai suntem dispuși să ne retragem propria demnitate de fiecare dată când descoperim ceva imperfect în noi. Iar una dintre cele mai tăcute forme de libertate începe acolo unde nu mai suntem dispuși să ne abandonăm pe noi înșine doar pentru a rămâne acceptabili în ochii altcuiva.